Despre mine

Transformarea mea : Drumul către echilibru și viață conștientă. Cum mă ajută nutriția și coaching-ul să-mi schimb viața?

Be yourself; Everyone else is already taken.

— Oscar Wilde.

Certificări

• Tehnician nutriționist – Masterclass, România, 2019
• Coach în nutriție – Precision Nutrition Level 1, Canada, 2021
• Consilier în dezvoltare personală – Training România, România, 2024
• Coach transformațional – CoachVille, România & USA, în formare
• Coach în somn, gestionarea stresului și recuperare – Precision Nutrition SSR, Canada, în formare

Și altele…

Am decis să încep cu certificările căci sunt conștientă că e important să știți aceste aspecte despre mine, eu însămi punând preț pe învățare continuă, și apreciind oamenii care sunt transparenți cu pregătirea lor. Pe lângă diplome și certificări în domeniul nutriției și al dezvoltării personale (celelalte nu au importanță aici), eu sunt un om, ca și tine, unul care s-a străduit cu greutatea și cu o stimă de sine scăzută încă din fașă, aș putea spune, pe lângă multe altele. Aș fi naivă, ori ipocrită să spun că toate problemele s-au dizolvat și că nu-mi mai trec prin minte gânduri de genul „Te-ai îngrășat cam mult” când depășesc pragul de greutate „ideală” stabilit de niște părți rănite din mine, chiar și atunci când o fac dinadins pentru a pune masă musculară. Sau că nu mai somatizez veșnica mea problemă de sănătate (mai e cineva constipat pe aici?) atunci când uit de mine dedicându-mă muncii pentru un gram de apreciere.

Aceste părți vor continua să existe, așa cum vor continua să fie furtuni pe ocean, dar acum am ceva unelte și resurse (sau insule) care mă ajută să fac un pas în spate, să mă dezidentific cu ideile, comportamentele și credințele lor limitative adânc înrădăcinate în copilărie sau în arborele meu genealogic, și să le gestionez cu blândețe, preluând ‘controlul’ vieții mele. Tot asta mă ajută și să vin aici, în fața voastră, cu multă vulnerabilitate.

De unde a pornit?

În lipsa unui vocabular emoțional și al unui mediu familial stabil și blând de care aveam nevoie ca și copil, am dezvoltat o timiditate aparte și un comportament pasiv-agresiv pe la vârsta de 6 ani, care mi-au acaparat felul de-a fi până nu demult. Această închidere în sine de care părinții, iar mai apoi profesorii se plângeau – „Învață, dar dacă nu ridică mâna…” parcă aud, nu au făcut decât să accentueze relația mea defectuoasă cu mâncarea, iar poftele compulsive de dulciuri, de mâncare grasă, foarte procesată s-au intensificat.

Știm cu toții că România nu a trecut printr-o perioadă ușoară, iar părinții apelau adesea la bunici, vecini pentru a se îngriji de copiii lor cât timp ei munceau pe brânci prin țară sau străinătate. Stresul zilnic provenea din dorințele adulților de a fi în X fel pentru a avea o viață mai împlinitoare decât a lor: fii o fetița bună la învățătură, cuminte, fă ceea ce ți se spune fără să comentezi, mănâncă tot din farfurie. Defapt, eu nu prea mâncam când eram mică, sau cel puțin prea nimic în afară de cartofi prăjiți, ouă Kinder, sau orice alte prostii. Și nu vreau să se simtă ca și cum aș da vina pe cineva, toate astea au fost necesare ca să ajung să am conștientizările de azi. Îmi iubesc familia la nebunie și nu aș schimba-o pentru nimic.

Dar atunci, o obezitate de gradul I și 10 kg în minus mai târziu la vârsta de 10 ani printr-o dietă dură, m-au făcut să mă simt ca un copil normal din nou, care-și găsea în sfârșit haine la raionul de copii, și care înceta să mai fie privită ciudat de colegi. Ba chiar simțisem și gustul mândriei pentru o vreme… scurtă.

Mai târziu…

Scăderea în greutate nu a rezolvat, însă, lipsa încrederii în sine. Într-un sistem educațional în care valoarea îți este pusă în funcție de notele din catalog, nu m-am simțit niciodată atât de inteligentă pe cât ar trebui să fii, și nu pot spune că-mi plăcea vreo anumită materie în mod special. Școala era o corvoadă. Matematica era preferată căci puteam face analogii rapid, iar în liceu am descoperit biologia de care eram atrasă din nu știu ce motiv. Mi-am descoperit super-puterea de a toci, disciplina de a învăța pe de rost caiete întregi și niciodată nu m-am crezut vreo deșteaptă, dar am reușit să mă mențin printre cei mai buni elevi mai tot timpul.

Nu am crezut că aș avea vreo șansă la medicină – să intru și să o termin – unde o treime din colegii mei se duceau. De aceea, am ales o facultate care nu avea nimic de-a face cu mine, dar care-mi era scrisă pe frunte încă dintr-a 7-a de bunica mea. Finanțe-Bănci, ce-ți poți dori mai mult de la un copil ai cărui părinți erau plecați la muncă în străinătate și a cărui familie s-a străduit financiar atât de mult? Nici nu știam care sunt opțiunile, am aflat de facultatea de dietetică după ce am urmat cursul de nutriționist… dăă.

În tot acest timp greutatea mea a continuat să fluctueze, însă fără prea mari diferențe. Nu îmi plăcea cum arăt, simțind totuși acele câteva kilograme în plus. Sport nu făcusem neam, în afară de 8 luni de înot în perioada dietei pentru slăbit când aveam 10 ani (și în care n-am învățat cu adevărat să înot… culmea), iar timp de vreo 2 ani chiar mi-am luat scutire de la ora de sport ca să nu-mi scadă media generală, pentru a intra la un liceu bun.

Visul social acceptabil

Am început să mă trezesc încet încet din visul „familial” și social acceptabil după ce am terminat facultatea și am intrat în câmpul muncii. Job bun, de altfel, cine visa la 3500 de lei în primul an de lucru la 23 de ani, prin 2016? Și 2 ani mai târziu cu un salariu aproape dublu. Dar ceva nu făcea click-ul. Am început să citesc cărți de dezvoltare personală, să ascult podcasturi, dar prima carte care și-a pus amprenta pe mine a fost Alchimistul, de Paulo Coelho. Iar apoi am început să merg la sală, și am continuat să fac exerciții fizice acasă după un program de fitness, timp de mulți ani (thank you Rebecca Louise :D). Am vrut să aflu mai multe despre ce înseamnă să mă hrănesc sănătos și să ‘scap’ de veșnica problemă de sănătate ce mă bântuia de mic copil (am menționat mai sus).

Nu m-am înscris la cursul de tehnician nutriționist cu gândul de a profesa în domeniu, dar am prins gustul. Curând am realizat că dezvolt o pasiune pentru nutriție, și ideea de a împărtăși ceea ce învățasem devenea din ce în ce mai puternică. Am început să încorporez această pasiune și la locul de muncă, unde trimiteam doritorilor din ‘Clubul de nutriție’ câte o pastilă de sănătate în fiecare săptămână. Simțeam, însă, că lipsește ceva din modul de lucru al unui nutriționist. Eu nu profesam, dar le-am auzit spuse de multe ori în poveștile colegilor, prietenilor și apropiaților mei. Am înțeles că dietele nu aduceau rezultate pe termen lung, acolo unde nu era voință foarte mare, iar unde se întâmpla să fie rezultate, ele dispăreau treptat. Yoyo! Mă întrebam care e soluția, ca orice persoană logică, alta decât motivația pe care eu o aveam, dar ceilalți nu.

Când a apărut schimbarea?

Fără să realizez, eu însămi căzusem în ghearele ortorexiei (def.: preocuparea excesivă cu evitarea mâncărurilor considerate nesănătoase), consumând conținut nutrițional din această zonă. Îmi venea la propriu să vomit când vedeam un suc acidulat, ce odată fusese singura mea sursă de lichide, iar a pune mâna pe un chips era considerată pedeapsă cu moartea. Nu se pomenea să nu fac exerciții fizice acasă de 6/7 ori pe săptămână. Se inversaseră scenariile: o femeie care de abia își mai găsea haine la secțiunea de adulți. Ajunsesem la aceeași greutate ca la 10 ani, numai că acum aveam 26 acum și vreo mulți centimetri în plus de înălțime. Ei, să nu exagerăm cu înălțimea la 1,60m ai mei… În orice caz, eram mulțumită de mine, dar corpul mi-era tot străin. Le făceam pe toate tot dintr-o parte rănită din mine care voia cu tot prețul să arate sănătoasă. Mulțumesc universului că nu am luat clienți la acest stadiu al vieții mele.

Din fericire, ceva m-a adus aproape de domeniul psihoterapiei, al psiho-nutriției și al mâncatului compulsiv. O recomandare văzută pe facebook la o persoană pe care o urmăream și care era activă in domeniu m-a făcut să mă înscriu la cursul canadian de coaching în nutriție. Acesta are o abordare holistică, căci privește relația omului cu mâncarea din multiple puncte de vedere: social, de mediu, al sănătății fizice, mentale, emoționale și existențiale. Aici am învățat despre conceptul de ‘deep health’, care ghidează oamenii să schimbe mai mult decât aspectele de suprafață (greutatea de pe cântar, ca exemplu) prin remedii rapide (tu de câte diete minune ai auzit?).

Hrană pentru trup și suflet

Am înțeles atunci că stilul extrem de viață pe care-l abordasem în ultimii 2 ani nu mă făceau fericită și cu siguranță începuse să-mi afecteze relațiile cu familia, partenerul, prietenii – parte importantă a conceptului de ‘deep health’. Încetasem să-mi mai vizitez bunicii din cauza mâncării pe care mi-o ofereau, petreceam ore întregi în căutarea restaurantului perfect în concedii, urmăream meniurile localelor în care mi se dădeau întâlniri și anulam dacă nu convenea ‘normelor’.

Mulțumită noilor concepte pe care le învățasem, am realizat rapid că stilul meu de viață nu era unul sustenabil. Primul chips de tortilla a venit cu revelația că doza face otrava și așa am aderat la conceptul 20/80 – 20% din timp hrană pentru suflet și 80% din timp hrană pentru corp. Însă cu decizii luate conștient, și fără repercursiuni ori pedepse ca de exemplu: „Mănânc pizza asta, dar mâine trag dublu la sală”.

De la motivația cu bază în critică de Sine la cea cu bază în compasiune față de Sine a luat mult exercițiu și lucru cu mine alături de coachi și terapeuți. În sfârșit, pare că am înțeles rolul intenției cu care intri în lucru pe acest drum al schimbării: scopul meu era unul mai măreț decât să fiu slabă pentru a impresiona pe alții. Scopul meu a suferit o transformare: mănânc din iubire pentru corpul meu și pentru starea mea de bine.

Micro-obiceiurile bat motivația

Purtând noua intenție cu mine zi de zi, am dezvoltat mici obiceiuri ce-mi permit să fac majoritatea alegerilor dintr-un spațiu de iubire de Sine, fără presiune. Majoritatea pentru că știu că mai am multe de învățat și scopul meu aici nu e de a veni și mă prezenta ca perfecțiunea întruchipată. Nu sunt un guru al sănătății, al nutriției, ori stilului de viață, ci o femeie (cuvânt pe care nu-mi dădeam voie să-l folosesc) care a avut anumite experiențe de viață și care vrea să ghideze și să susțină cât de puțin poate viața altor oameni cu trăiri similare. VOI sunteți proprii guru, nu-mi dați puterea mie sau altora.

Revenind la ale noastre. Regula de 5 minute, furculița jos, ce simt acum?, curcubeu în farfurie, ori Te iubesc sunt câteva dintre obiceiurile de care voi vorbi mai mult în blog și pe celelalte canale de comunicare cu voi. Sunt lucruri ce par a fi atât de simple încât nu crezi că pot aduce o schimbare. Și nu, nimic nu-i simplu… dar preferi să cari o povară de 100 de kg care te doboară, ori una de 5 pe care o simți ușor? Vrei rezultate imediate care să țină pe termen lung, dar cum o poți face frânt?

Care este rolul meu ca și coach ?

Fiecare dintre noi venim cu un bagaj emoțional în spate, cu o anumită rutină și responsabilități. Cu siguranță nu există o rețetă similară pentru toată lumea. De aceea, îmi place să mă joc cu concepte și mici obiceiuri, să le adopt… ori nu, în funcție de feedback-ul pe care-l adun. Asta-mi propun să fac și cu tine. În calitate de coach, analizăm și co-creăm un plan de acțiune, sau de joacă – cum îmi place mie să-l numesc, de la sesiune la sesiune. Acest plan este personalizat, pliat pe rutina și stilul tău de viață curent.

Fără rețete minune, plan de dietă, măsuratul caloriilor ori al gramajului mâncării. Înveți cum să mănânci conștient, în funcție de nevoile corpului tău, cum să dezvolți micro-obiceiuri ce-ți pot transforma mentalitatea, iar mai apoi viața pe termen lung. Ne împrietenim cu criticul interior și ne jucăm pentru a crește încrederea în Sine.

Desigur, educația are un rol important în alegerile de zi cu zi. De aceea, vom crea împreună farfurii ce-ți fac plăcere să le mănânci și care te hrănesc cu adevărat, vom învăța să citim etichetele produselor din bucătărie, și vom analiza împreună dacă un aliment intră în categoria de mâncat des, ocazional sau mai răruț. Nimic nu este interzis, căci eu sunt de părere că restricția vine cu rezistență, iar un ‘cheat’ day se poate transforma într-un balaur.

Pe final…

Consider că trebuie să trecem prin diferite extreme pentru a ne găsi echilibrul. În cazul meu, din mâncatul compulsiv de dulciuri și alimente procesate am învățat că mâncarea este mai mult decât hrană, iar – ca să facem și o glumă – din ortorexie faptul că legumele și fructele pot fi gustoase 😀 (dar acum pe bune papilele mele gustative au suferit atunci o transformare pentru care sunt recunoscătoare). Fiecare experiență vine cu o lecție fără de care nu am fi persoana care suntem azi.

Așa că, sperând că nu te-am plictisit prea tare, sunt curioasă să-mi scrii care-ți este experiența ta, cu ce te confrunți și cum crezi că te pot susține. Acest lucru mă ajută enorm să-mi cunosc publicul și să aduc conținut de valoare.

Coach-ul tău,

Lavinia

• ShareCopiat în clipboard

---

Notă laterală – ce este un tehnician nutriționist?

• WordPress
• Facebook
• Instagram

Lavinia Dincă

Tehnician Nutriționist